Blog ingineresc

Nu vi se pare ciudat că după fiecare meci pierdut de naţionala României, antrenorii, jucătorii şi restul lipitorilor oficialilor declară că au ca obiectiv calificarea la turneul final / european următor? Nu ar fi oare mai bine să ne stabilim nişte ţeluri mai realiste, de exemplu să batem şi noi pe cineva?

Aseară a câştigat antifotbalul. Dar nu despre asta povestim.

Primul lucru pe care Dejan Stankovici l-a făcut după fluierul final a fost să se îmbrace în steagul Serbiei. Apoi l-am văzut pe Samuel Eto îmbrăcat cu steagul Camerunului. Pe Cristi Chivu nu l-am văzut îmbrăcat cu niciun steag. Probabil că de aia am luat de la sârbi un 5-0 elegant la ultima excursie. Pentru că lor le pasă.

Minutul 67, era 1-1, sunt supărat dar măcar nu mai am cheltuieli la anul.

Minultul 75, la 2-1 CFR e campioană. Ceea ce înseamnă 400 de lei abonament pentru sezonul următor, încă vreo 600 biletele de Champions League. Pentru că nu poţi rata ocazia de a vedea live o echipă de care doar ai auzit la televizor, făcută din oameni care chiar sunt fotbalişti, nu din clubberi fără serviciu care joacă fotbal pe bani.

Pe lângă faptul că viaţa bate filmul, mai nou viaţa bate şi teatrul şi literatura şi orice altă artă. Pentru că mai rar mi-a fost dat să întâlnesc un personaj mai lovit de soartă decât Marian Iancu, personalitate ale cărei valenţe tragice eclipsează caricaturi gen Hamlet sau Romeo şu Julieta.

Marian Iancu se plânge. Şi o face obsesiv şi profesionist. Nu cred că am auzit vreo declaraţie a lui Jabba în care să nu se tânguie pe vreo temă, în care să fie mulţumit de ceva. Dacă a pierdut l-au furat arbitrii, dacă a câştigat n-a jucat bine echipa. Dacă arbitrul care e delegat la meciul Timişoarei e român, e clar cumpărat de adversari, dacă e străin clar că va ţine cu adversarii. Dacă meciul e programat sâmbăta, de ce nu e pus duminica, iar dacă e pus duminica, de ce nu sâmbăta. Omul are talentul natural de a privi orice într-o lumină tragică.

Dacă ar fi trăit acum 2500 de ani, Marian Iancu ar fi fost pomenit alături de Sofocle sau Euripide, astăzi nu e decât o simplă bocitoare şi e din ce în ce mai plictisitor.

Deşi s-a termnat 3-2, toate golurile au fost înscrise de jucători ai CFR-ului. Veljovic este îmrumutat, iar Mureşan a dat autogol. Nu am văzut meciul, dar evoluţia scorului mi-a lăsat impresia unei încercări de mascare de blat. Nu putem să ne asumăm riscuri inutile pe final de campionat.

Se pare că în Liga 1 de fotbal, cele 90 de minute sunt orientative, contează când se ajunge la un anume scor. La Timişoara-CFR s-a arbitrat exact ca în spatele blocului, pe sistemul: “Hai că mai jucăm până la primul gol”.

Doamne iartă-mă că am lucrat în ziua de Paşti, dar oportunităţi ca aceasta ai o dată în viaţă. Aşadar, am fost pentru o zi şi paparaţ:

PS: Probabil după titlul ăsta perfect, îmi voi găsi lejer de lucru la Click sau Cancan.

Nu că m-aş bucura de răul altora, dar consider că dopajul nr. 2 al lui Mutu şi probabila suspendare sunt benefice pentru fotbalul românesc. S-a ajuns ca 10 milioane de cretini din ţara asta să se închine la un băieţaş semitalentat la fotbal, cu evoluţii modeste sau în cel mai bun caz mediocre, leu în faţa celor mici şi căţeluş cuminte în Liga Campionilor sau la meciurile naţionalei.

Dacă s-ar fi născut cu 10 ani mai devreme, Mutu ar fi fost în cel mai bun caz un jucător necunoscut din Liga I. Dar acum, fiind poate un pic mai răsărit decât ceilalţi nimeni din generaţia lui, a ajuns să se credă vedetă şi simbol naţional. Adăugând la asta mentalitatea de rupt în fund care a descoperit o grămadă de bani, obţinem ceea ce presa amatoristică sportivă califică drept briliant sau fenomen sau alte formulări de genul.

Sper ca Mutu să fie suspendat pe o perioadă suficient de lungă încât să nu mai auzim de el ca fotbalist.